marți, 28 septembrie 2010

Ce inseamna a-ti fi dor...?

A-ti fi dor inseamna a te lasa purtat pe aripile vantului pentru a ajunge in gandul lui...A te inveli in fiecare seara cu umbra inimii lui...A asculta ciripitul pasarilor cu speranta ca iti aduc un mesaj de la el...A te uita in oglinda si a vedea chipul lui...A ii simti bratele inconjurandu-te atunci cand iti e frig...A ii auzi vocea in cea mai mare aglomeratie...A ii simti gustul sarutului in toti porii pielii tale...Si toate astea de la sute de kilometri distanta.

Se va gasi oare vreun leac pentru dor in absenta persoanei dorite? Nu, dar desigur putem incerca fel de fel de metode care ne amagesc ca ar putea da rezultate.

Incepi prin a-i nega si ignora existenta. Ne putem preface ca e ireal. Dar nu pentru mult timp. Amintirile ies la iveala. Te simti din ce in ce mai gol, mai pustiit. Ceva nu e in ordine. Ceva lipseste. Invelisul incepe sa se crape, sufletul tau incepe sa iasa din colivia in care l-ai inchis. Incepe sa ii simta si mai tare lipsa. Numele lui iti apare din nou pe buze. E parte din tine si asta nu mai poti ignora. Incetul cu incetul globul de minciuni dispare ca fumul de tigara...Doamne, cat iti e dor de el!!!

Dor...

Nici macar nu iti doresti cu adevarat sa scapi de dorul de el. Nu ai mai simtit niciodata in acest mod lipsa cuiva. Sunt momente in care iti doresti cu disperare sa ii auzi vocea fie si prin telefon. Ai o nevoie continuua sa il privesti in ochi. Sa ii simti respiratia.

Si te trezesti intrebandu-te: Oare el simte la fel? Sau macar ii e vreun pic dor de tine? Stii bine ca da. Ii e. Poate in aceasi masura ca si tie. Dar ai nevoie de o confirmare. Ai nevoie de cateva cuvinte care stii bine cat de nesemnificative sunt. Dar ai nevoie de ele. Chiar daca sufletul tau stie ca si el are nevoie de tine.

Si te intrebi. De ce e nevoie de atata dor? De atata suflet insangerat? De ce nu puteati fi unul langa celalalt? De ce nu ai putea sa te bucuri de prezenta lui zilnica? De ce nu ai putea fi langa el si numai sa ii dai o palma cand te enerveaza si el sa iti fure un sarut?

Dar poate e mai bine asa. Poate daca ati fi avut o sansa nu ai fi facut decat sa ii dai cu piciorul. Poate nu ai fi fost asa cum crede el. Poate nu ai fi fost suficient de buna pentru el. Poate nu ai fi fost in stare sa il faci fericit. Si te macina atat de mult gandul ca nu poti afla.

Nu iti ramane decat o intrebare care te chinuie. Te tortureaza. Oare si el simte la fel? Of...Daca ai putea sa te uiti in ochii lui si sa ii citesti sufletul...

Dor...

Dar ce folos sa ii zici ceva? Daca primesti un raspuns sec? Ce te faci atunci? Te inchizi in tine, iti infranezi fiecare impuls de a-i spune, incerci sa iti domini instinctul...Nu vrei sa fii slaba. Cu atat mai putin sa ii pari lui slaba. Si rezisti...Rezisti...Rezisti...Dar in miezul noptii te trezesti cu telefonul in mana. Ii scrii mesaj. Astepti cu nerabdare raspunsul lui. Suna telefonul. O prietena. Inchizi repede. Mai suna o data. Nici de data asta nu e el. Primesti in sfarsit un mesaj scris in graba: „noapte buna!”. Te infurii. Iti juri ca nu o sa mai vorbesti cu el. Te certi pe tine insati pentru acel moment. Dar iti dai seama ca nu are nici un rost. Asta nu o sa te faca sa ii simti lipsa mai putin. Nimic nu te va face sa ii simti lipsa mai putin. Poate doar uitarea lui. Dar cum sa uiti ceva ce nu poate fi uitat? Cineva ce e acolo in fiecare gura de aer, in fiecare silaba rostita, in fiecare fir de par. Te-ai resemnat demult la gandul ca nu il vei putea uita. Si Doamne nici nu vrei sa il uiti.

Dor...

Dar oare are vreun rost sa ii marturisesti? Oricum cinci cuvinte nu inseamna nimic. Nu pot masura intensitatea a ceea ce simti. Asta se vede doar in privirea ta... Dar el e prea departe. Atat de departe de tine si totusi atat de aproape de inima ta.

luni, 27 septembrie 2010

Iubire cu parfum de septembrie...

Fereastra deschisa pe jumatate ce lasa zgomotul oamenilor, al florilor, dar mai ales al vantului sa patrunda intr-o camera intunecata si ferecata de visuri. Un miros proaspat si straniu venea, odata cu melodia ce se auzea din capatul strazii. Voci de copii zglobii si raze indiscrete ale soarelui de octombrie ce poposisera din nou in oras. Din tocul ferestrei ce se incapatana sa nu permita toamnei sa intre in incapere, se rezema o fata tanara, cu ochii pe jumatate inchisi ce nu putea alunga parfumul dureros al unei luni trecute de octombrie. Facu cativa pasi in camera, de parca ar fi vrut sa se trezeasca intr-o dimineata amortita de iarna, cand si simtamintele ei erau la fel de inghetate ca florile de afara.


Iubire cu parfum de octombrieTrase draperiile si lumina ii invada fata. Ochii ce mai intai se inchisera si se stransera ca un refuz ferm de resemnare, fura nevoiti sa se deschida larg si sa priveasca afara. Stiu ca si ea se va avanta in forfota magica, dar periculoasa a unui timp misterios si fermecat in acelasi timp. Acelasi care acum ceva timp ii adusese prima dragoste. Balustrada moale si joasa ii fu singurul sprijin atunci cand amintirea unor ganduri ascunse o sagetara pe ascuns.


Ridica ochii spre cer. Acelasi albastru pur ce o acoperise acum catva timp...o iubire. O iubire falsa asa cum obisnuia sa gandeasca. Iubirea unor copii mult prea tineri pentru a o infrana, dar destul de maturi pentru a o putea trai asa cum simteau. Zambete si priviri din trecut o chinuiau acum, cand gura si ochii ei nu se mai puteau impreuna ca atunci, pentru a recompune fiinta plina de fericire din trecut.


Iubire cu parfum de septembrie Cand o raza rebela se furisa de dupa un bloc gri, stiu ca nimic nu va mai invia, nici macar o iubire ce existase numai in inima ei si a lui, niciodata in inima lor. Trecusera cateva toamne, nu le mai stia sau nu le mai putea tine randul. Si de fiecare data era la fel. De fiecare data inima ei isi amintea. Zambi trist cand prima lacrima ii incolti in gand. Niciodata nu mai avea sa fie cum a fost. Niciodata soarele nu avea sa straluceasca la fel, niciodata pasii nu i se vor mai indrepta la fel de vioi catre un om, pentru simplul fapt ca anii ei de nebunie si inconstienta trecusera.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Secret!




Intr-unul din filmele mele preferate, Closer, un personaj spune la un moment dat ca avem nevoie de adevar, pentru ca fara el, am fi animale. Toti pretindem ca spunem adevarul, poate ne si dorim sa o facem, dar cu siguranta asteptam din partea celorlalti sa fie sinceri cu noi. Dar atunci cand primim ceea ce ne-am dorit, si anume, adevarul, sau mai bine spus, cand adevarul ne izbeste in fata, dureros, crud uneori sau de nesuportat, nu am prefera sa nu -l fi aflat? Sa ramanem, asa cum ii place prieteni mele, A, sa spuna “in balonul nostru de sapun”? Balonul se sparge intr-o zi, cu sau fara voia noastra si atunci descoperim ca omul alaturi de care am dormit 16 ani in pat este un strain. Aflam ca toate perceptiile noastre sunt eronate si lumea se prabuseste. Lumea construita de noi devine o himera.

Ce ne ramane? Dezamagirea, deziluzia, rana produsa de tradare, furia, dorinta de razbunare si teama de suferinta? Sau ne pierdem definitiv increderea in oameni. Pentru mine, a nu fi animale inseamna a avea incredere. Pentru ca daca cel de langa noi va alege sa ne insele, o va face fie ca ii acordam increderea, fie ca nu. Este un lucru pe care nu-l putem controla. Asa cum in realitate, nu il putem controla pe celalalt.

Am crezut intotdeauna ca in momentul in care intre doua persoane exista o legatura, se creeaza o conexiune, comunicarea depaseste barierele impuse de normele sociale. Depaseste politetea, complezenta si pe alocuri nepasarea. Pot sa iti spun ceea ce cred fara sa ma folosesc de artificii, menajamente, pot sa fiu sincer. Dar m-am inselat. In anumite situatii este mult mai benefic sa nu spunem tot ceea ce credem. Fara a avea secrete. Pur si simplu nu trebuie sa ne varsam toata incarcatura emotionale in bratele celuilalt, trebuie sa ne abtinem din a arunca vorbe grele, urate chiar daca acestea ne coplesesc. Nu constientizam pe deplin, dar cuvintele provoaca rani foarte adanci. Fie ele rostite, scrise, urlate, transmise pe orice cale. Cuvintele ni se intiparesc in minte si in suflet, iar ecoul lor nu se pierde poate niciodata.

Forgiving’s forgetting

M-am intrebat de multe ori daca poti ierta si uita, poti uita dar nu poti ierta, ori poti ierta fara a uita. Singurul raspuns pe care mi l-am putut da a fost ca a ierta in sine este un act care cuprinde si uitarea si ca a ierta este poate cel mai demn, mai frumos si mai bun lucru pe care un om poate sa invete sa il faca.
Incepand cu a se ierta pe sine, a-si ierta limitele, greselile, trecutul sau neputinta, si a-i ierta pe cei din jur. Pe cei care i-au facut rau intentionat sau nu, cei care nu l-au inteles, cei care nu l-au iubit asa cum a vrut sa fie iubit sau cei care au plecat lasand in urma un gol. Putini dintre noi sunt atat de norocosi incat sa fie inconjurati pe parcursul intregii vieti de oameni care sa ne faca numai bine. Nu toti cei care fac parte din lumea noastra pentru diferite perioade de timp ne sunt sau ne raman prieteni. Cineva mi-a spus odata ca un prieten adevarat este cel care apare la usa ta din senin, doar pentru ca te intreba ce faci. A te strange un brate si a-ti spune cateva cuvinte frumoase. Dar acesti oameni sunt rari, sau mai bine zis relatiile acestea nu sunt de gasit la tot pasul. Poate de cei mai multi dintre ei nu ne laga amintiri placute, dar tocmai aceasta cred ca este frumusetea actului de a ierta. Faptul ca poti schimba si alege ce fel de amintiri sa pastrezi si cum sa te raportezi la trecut.

Atunci cand cineva iti provoaca suferinta, ea nu numai ca nu dispare cu una cu doua, dar de multe ori poate fi o durere care fie si estompata de trecerea timpului, va ramane pentru totdeauna o cicatrice. Insa prin a ierta, cred ca ne putem usura existenta si putem face ca povara pe care o purtam in spate, ca bagajul de lacrimi, deceptii si tristete sa nu ne doboare. Sau cel putin sa nu ne macine la nesfarsit. Am invatat ca iertand, ma pot uita in urma si acolo sa fi ramas doar ceea ce a fost frumos. Doar bucuria, lumina si iubirea. Am observat ca exista foarte multe lucruri ce pot declansa amintiri placute. Mirosuri, locuri, obiecte, sunete, stari, iar lista poate continua. Un singur lucru este capabil sa reinvie durerea, sau sa ne aminteasca ce am simtit atunci cand a durut. Chipul sau prezenta celui care ne-a ranit. Si atunci, de ce sa nu iertam? Iertarea cred ca ne poate salva si de frica, ne poate da incredere si ne poate face sa zambim vietii fara un motiv anume, ci doar pentru ca ne este sufletul usor, impacat si liber.

Poate ca in schimb imi va lua viata intreaga sa invat sa ma iert pe mine, insa nu cred ca exista un lucru mai intelept si mai uman care sa-mi ocupe timpul ce mi-a fost daruit.

Vreau...

…sa ma trezesc cand dimineata mea, care incepe dupa ora 10, e jucausa si proaspata ca un mar verde. Sa te aud zdranganind stangaci in bucatarie si sa ma prefac mai departe ca dorm pentru ca stiu cat de dezamagit ai fi daca nu ai reusi sa duci pana la capat dorinta de a fi tu cel care ma trezeste. Sa mijesc ochii somnoroasa ca sa te vad ciufulit, cu tricoul mototolit si o cana in mana, incurcat ca nu stii unde ar fi locul perfect pentru cafeaua pregatita cu mult lapte. Sa ma ridic intinzandu-ma lenes in cautare de alinturi, sa te tachinez ca iar e capacul ridicat la wc si sa las apa sa ma trezeasca de-a binelea. Apoi, sa distrug pentru a nu stiu cata oara feng-shuiul din dulap, sa fac mofturi, sa privesc imbufnata din varful maldarului de haine si sa decretez deznadajduita: “E clar. Eu chiar nu mai am cu ce sa ma imbrac!”. Intr-un final, sa arunc ceva pe mine cu o atentie studiata pe care n-am s-o recunosc vreodata cu voce tare si sa te aud spunandu-mi cat sunt de frumoasa cand ma enervez.

…sa plec trantind usa (e curent sau poate sunt eu hiperenergica, oricum supararea mi-a trecut definitiv dupa sarutul de “Sa ai o zi buna”) si sa ajung la timp la intalnirea de la birou. Desi nu s-ar zice, nu-mi place sa fac lumea sa astepte dupa mine. Sa cunosc oameni pe care ii stiam doar din auzite si sa ridic stachete macar din cand in cand. Sa ma oftic atat de tare si de constructiv cand simt ca pierd un proiect incat sa nu renunt pana nu imi iese perfect. Ba nu, perfectibil. Altfel cum as mai invata sa trec la nivelul urmator? Sa apar cu o idee faina in mijlocul brainstormingului si sa ies sa sarbatoresc “la o tigara” cu colegii. Sa dau cu agenda de pamant ca nu mi-a amintit sa o deschid ca sa verific ce mai ramasese de facut. Sa stau pana tarziu pentru ca linistea nu are deadline si nici telefonul nu mai insista sa ma scoata din ale mele atat de constiincios.

…sa ma intorc acasa obosita dar cu chef de vorba si sa te ametesc cu detalii care nu te vor interesa niciodata dar pe care te prefaci ca le asculti. Asa, pentru ca nu vrei sa strici momentul. Sa imi povestesti lucruri care ma depasesc complet dar pe care le ador doar pentru ca vad cu cata bucurie mi le spui. Trebuie sa fie tare importante pentru tine (deci pentru mine; deci pentru noi). Sa iti pregatesc ceva de mancare, din ce-ti place tie si sa pui sare pe furis doar pentru ca stii ca m-am straduit. Niciodata nu m-am priceput la cantitati, recunosc. Sa ne tolanim apoi pe fotoliu si sa povestim despre orice suna frumos, intangibil si aventuros. Tu ii spui joaca, eu ii spun vis.

…sa ne luam in brate pe intuneric cand s-a facut deja “maine” si sa adorm uitand sa iti mai spun cat de mult te iubesc. Stii insa ca as fi vrut.

…sa pot promite ca maine nu am sa mai uit!

p.s. Daca n-as mai avea visuri, atunci ce anume mi-ar mai da prilejul sa le transform in realitate?

marți, 7 septembrie 2010

Epilog!

Conducea grabit si cu o mie de ganduri pe minut. Apasa pedala de acceleratie nerabdatoare si rafala de vant de pe geamul deschis i-a adulmecat prin parul lung. Era racoare si la meteo anuntasera mai mult de 30 de grade, asfaltul se simtea moale sub presiunea rotilor… Dar unde venea atata frig? In coltul ochilor, doua lacrimi sarate se prelungeau nestiute in aroma dulceaga a parului. Ciudat. Cand s-a surprins in oglinda masinii acum cinci minute, intreaga fata ii era traversata de un zambet tamp care o enerva la culme pentru ca nu putea sa-l faca sa se stearga. De ce curajul ei intrase tocmai acum in ceasul mortii, acum cand se simtea atat de agitata si vie?... Astazi era mult mai cald decat au prognozat la meteo… isi putea simti broboanele de sudoare cum se strang una langa alta, mut, prostite, grele si apasatoare. Si apasa si mai tare, cu o nervozitate crescanda, pedala de acceleratie…

Era o hotarare pe care o luasera amandoi de mult, dar niciunul nu avea curajul sa o rosteasca, sa o gandeasca, sa sparga nesansa unui sir lung de fatalitati. Rostirea ei inseamna sfarsitul a tot si nu vroia inca, nu acum, nu sfarsitul a tot ceea ce i-a fost dat sa traiasca cu el. Da… pentru ei doi nu mai exista nicio speranta, dar poate ca meritau totusi amintirea celui mai frumos adio. Ei doi n-aveau nici o sansa, o inganau ca un ecou peretii exagerat de curati si frumosi, ingrozitor de albi si goi. Era sfarsitul, i-a spus un gand tremurat, cu vocea stinsa, in timp ce lasa masina in urma si incerca stangaci sa deschisa usa… Acum e acum…. sau nu o sa mai fie niciodata. Nu o sa mai fie niciodata… Ii venea sa-si smulga inima, sa o plesneasca cu palmele de toti peretii blocului, sa o chinuie cu aceeasi intensitate cu care o chinuia ea acum... In niciun loc de pe fata pamantului nu a intalnit atat frig in fiecare milimetru de piele si pori...

sâmbătă, 4 septembrie 2010

"Wake Me Up When September Ends"

Summer has come and passed
The innocent can never last
wake me up when September ends

like my father's come to pass
seven years has gone so fast
wake me up when September ends

here comes the rain again
falling from the stars
drenched in my pain again
becoming who we are

as my memory rests
but never forgets what I lost
wake me up when September ends

summer has come and passed
the innocent can never last
wake me up when September ends

ring out the bells again
like we did when spring began
wake me up when September ends

here comes the rain again
falling from the stars
drenched in my pain again
becoming who we are

as my memory rests
but never forgets what I lost
wake me up when September ends

Summer has come and passed
The innocent can never last
wake me up when September ends

like my father's come to pass
twenty years has gone so fast
wake me up when September ends
wake me up when September ends
wake me up when September ends